Tradiţii viticole la nordul Dunării
Costache Daniel
Agricultura reprezintă un vast ansamblu de activităţi prin care comunităţile umane, printr-un susţinut efort comun îşi procură cele necesare hranei. În cadrul lor sunt implicaţi doi factori şi anume pe de o parte forţele de producţie, respectiv comunităţile umane şi pe de altă parte resursele, respectiv plante şi animale[1]. Utilizarea resurselor de către comunităţile umane s-a făcut în funcţie de mai mulţi factori conjugaţi: habitatul, evoluţia tehnicilor şi tehnologiilor de producţie, bagajul cunoştinţelor moştenite, gradul şi natura contactelor stabilite cu alte comunităţi învecinate. Acest lucru precum şi nevoia oamenilor de a exploata cât mai raţional resursele mediului înconjurător a condus la acţiunea de modificare a acestuia de către comunităţi în scop propriu. Intervenţia antropică este una complexă şi cuprinde toate sectoarele locuirii umane în funcţie de necesităţi, cu timpul devine permanentă, dar întotdeauna este raţională. Omul preistoric intervine asupra habitatului în mod echilibrat, fără a deveni distructiv, fără a crea dezechilibre şi ajutând mediul înconjurător să producă pentru comunitate şi chiar să o protejeze. Utilizarea unor anumite resurse din calitatea de culegător îl determină pe omul – cultivator să le producă în cantitate mai mare şi într-un spaţiu sigur, apropiat de locuinţă. Activitatea omului de a-şi produce singur cea mai mare parte a aportului nutritiv este o activitate comună nu numai în cadrul familiei sau a familiilor înrudite ci şi în cadrul întregii comunităţi. Acest lucru este indispensabil în special în cazul agriculturii practicate pe suprafeţe extinse.
Evoluţia tehnică, experienţa şi interesul factorilor de producţie au permis nu numai cultivarea plantelor cunoscute şi preluate ca atare din mediul lor natural ci şi modificarea unora dintre ele cu scopul de a le creşte productivitatea. Referitor strict la tema propusă spre analiză menţionăm că omul preistoric a identificat în habitatul său Vitis silvestris dar de cultivat a preferat Vitis vinifera datorită productivităţii ridicate. Vitis silvestris reprezintă aşa-numita viţă de vie sălbatică, care se mai întâlneşte şi astăzi la nordul Dunării în deltă, zonele de câmpie şi dealurile subcarpatice. Ea are o productivitate scăzută datorită faptului că doar florile femele produc fruct şi se transformă în boabe. Din acest motiv boabele sunt rare pe ciorchine, au un gust uşor amărui şi sunt de culoare negricioasă[2]. Vitis vinifera reprezintă viţa de vie cultivată şi care datorită faptului că florile sale sunt hermafrodite are o producţie de fruct mai bogată şi de o calitate mai ridicată. Unii cercetători consideră legat de aceste două specii de vitis că forma cultivabilă Vitis vinifera are legătură cu Vitis silvestris[3]. Între seminţele celor două specii nu există parctic diferenţe[4], ceea ce le face greu de deosebit în eşantioanele recoltate prin săpăturile arheologice[5].
Cele mai vechi descoperiri aparţinând speciei Vitis silvestris într-un context arheologic au fost identificate în peştera Franchthi[6], în nivelul corespunzător paleoliticului superior. Ele au mai fost descoperite şi în neoliticul aceramic (PPNB) de la Argissa[7], precum şi în neoliticul timpuriu de la Achilleion, Anza, Čavdar, Kazanlâk, Sesklo[8]. Vitis silvestris, prezentă în mediul său natural era culeasă şi utilizată în alimentaţie ca supliment nutritiv, cantităţile de seminţe indicând un consum redus. În ceea ce priveşte Vitis vinifera ea apare atestată încă de la începutul epocii bronzului atât pentru spaţiul siro – palestinian cât şi pentru zona bazinului egeean. În Helladicul timpuriu şi mijlociu seminţe de struguri ale acestei specii au fost descoperite la Lerna, iar la Micene şi Tiryns în straturi aparţinând Helladicului târziu[9]. În Europa Occidentală Vitis vinifera apare la nivelul primei vârste a fierului, anterior cuceririi romane, aşa cum este cazul în Franţa[10]. Legat strict la spaţiul carpato-dunărean amintim descoperirea unor seminţe de Vitis sp. (vinifera?) în staţiunea arheologică de la Căscioarele în straturile culturii Gumelniţa[11]. Certă este însă existenţa şi utilizarea produselor speciei amintite la nivelul epocii La Tène. Determinările paleobotanice, din păcate insuficiente în ţara noastră, au permis identificarea seminţelor de Vitis vinifera în aşezarea dacică de la Brad (com. Negri, jud. Bacău), unde eşantionul extras împreună cu o fibulă dacică a permis datarea lor pentru sec. I d. Hr.[12], la Piscul Crăsani, într-un nivel anterior sec. I d. Hr.[13] şi în aşezarea de la Sucidava în nivelul bizantin de sec. VI[14]. Identificarea prin săpături arheologice a unor unelte, ustensile şi recipiente specifice activităţilor viti- şi vinicole[15] atestă preocuparea pentru viticultură atât în perioada anterioară sec. I î. Hr., dar mai ales în epocile următoare. Dintre uneltele puse în legătură cu prelucrarea viţei de vie amintim cuţitele şi cuţitaşele cu lama curbă şi cosoarele, specifice inventaului arheologic geto-dac din sec. VI î. Hr – sec. I d. Hr[16]. Cucerirea romană şi sistemul administrativ impus de Imperiu au favorizat şi dezvoltarea tehnicilor agricole legate de viticultură. Cu o experienţă superioară în prelucrarea viilor[17] şi în obţinerea vinurilor de calitate romanii introduc unelte mai perfecţionate utilizate atât pentru întreţinerea culturilor cât şi pentru pregătirea terenurilor: cosoare cu lama lată, săpăliga-secure (securis dolabrata), fierăstraie, cuţitaşe curbe pentru recoltat ciorchinii[18].
Alte mărturii arheologice legate de viticultură sunt cele referitoare la cultul lui Dionysos pentru sec. II – III: reprezentări cultuale, inscripţii, monede. Pe o placă votivă de la Beroe este redată o scenă dionysiacă, imaginea fiind însoţită de reprezentări ale muncilor specifice viticulturii: oameni la culesul viilor, căratul ciorchinilor în coşuri, tescuitul, transportul mustului în butoi cu ajutorul unui car tras de animale[19]. O scenă relativ similară a muncilor agricole cu specific viticol întâlnim şi pe un relief dionysiac descoperit la Tomis[20]. De altfel motivul decorativ compus din vreji de viţă de vie şi/sau ciorchini de struguri cunoaşte o largă răspândire începând cu perioada La Téne şi chiar până în sec. IV, când îl întâlnim şi pe una dintre piesele Tezaurului de la Pietroasele.
Datele de ordin lingvistic confirmă de asemenea vechimea dacică a îndeletnicirilor viticole la nordul Dunării. Termeni specifici precum curpen, butuc, strugure ş.a.[21], păstraţi ca atare în limba română provin din fondul dacic şi desemnează elemente care ţin de plantă. De origine latină sunt termeni precum vie, viţă, must, vin, călcător şi care în mare parte desemnează procesul de prelucrare şi producţie.
Tradiţiile vini- viticole în spaţiul carpato-dunărean sunt reflectate, pe lângă dovezile arheologice şi de izvoarele literare atât elene cât şi romane. Acestea fac referire la diferite aspecte legate de viticultură: întinderea suprafeţelor cultivate, muncile specifice, prelucrarea strugurilor şi obţinerea vinului, sărbătorile dionysiace, consumul vinului etc. Trimis în exil la Tomis Ovidiu scria că „ … vinul se bea aici în bucăţi de gheaţă”[22]. Un alt autor latin, Pomponius Mela menţionează că viţa de vie este foarte răspândită în Dacia şi este lucrată „cu dibăcie” de geto-daci: „ … mai deasă este viţa de vie, însă nici rodul ei nu se coace şi nu se îndulceşte, dacă cultivatorii nu-l ascund de frig sub frunze”[23]. Dintre izvoarele greceşti cu referire la viticultura nord-dunăreană amintim pe Diodor din Sicilia, care relatând conflictul dintre Dromichaites şi Lysimach face o menţionare indirectă a practicării viticulturii pe teritoriul Daciei: „În cele din urmă puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi lemn, aşa cum obişnuiesc geţii”[24]. Dincolo de implicaţiile politice ale scenei autorul prezintă un obicei al geţilor, să bea vinul în pahare de corn şi lemn. Deşi istoricul grec a trăit între anii c.80 – c. 21 î. Hr şi prezintă evenimente petrecute în sec. V – III î. Hr. cu siguranţă era un cunoscător al societăţii geto-dace contemporane lui. Prin urmare considerăm că nu greşim dacă pe baza textului lui Diodor afirmăm că avem o atestare scrisă a consumului de vin la geto-daci anterioară sec. III î. Hr. O altă informaţie provine de la Strabon, care vorbind despre regele Burebista afirmă că acesta „ … prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci … în câţiva ani a făurit un stat puternic”[25]. Deoarece nu ne propunem în materialul de faţă o analiză critică a documentelor ci doar o prezentare a lor cu intenţia de a marca cele mai importante izvoare literare care fac referire directă sau indirectă la viticultura de la nordul Dunării, nu vom relua teoriile legate de textul lui Strabon. Cert este că geto-dacii cunoşteau şi practicau la scară cultivarea viilor în sec. I î. Hr. după tradiţii şi moşteniri transmise anterior. Scriitorul şi istoricul grec Xenophon vorbeşte indirect de consumul de vin din lumea tracică de la sudul Dunării. El relatează o vizită la curtea lui Seuthes I a celor care se întorceau de pe frontul oriental şi care luaseră parte la conflictul dintre Cyrus şi fratele său Artaxerxe. Aici, la ospăţ, „ … [paharnicii] de jur împrejur aduceau cornuri umplute cu vin, pe care toţi le luau”[26].
Legat de prelucrarea boabelor de struguri în vin există o serie de descoperiri arheologice, dar şi izvoare literare, atât pentru spaţiul nord-dunărean dar şi pentru teritoriile din bazinul egeeic şi Imperiul Roman. Obţinerea vinului probabil că s-a reuşit începând cu epoca bronzului. În acest sens stau mărturie descoperirile aparţinând minoicului timpuriu de la Myrtos din Creta[27] unde au fost identificate coji de boabe de strugure care aveau pe ele reziduuri de Sacharomyces ellipsoideus (drojdie de vin). Din lumea elenă există o serie de mărturii legate de obţinerea unor vinuri superioare prin procedee tehnice specifice. Homer descrie în Iliada modul în care Hecamede prepara vinul de Pramnian pentru Nestor: presăra brânză rasă de capră şi seminţe de orz peste vin, după care îl aroma cu ceapă. Romanii obţineau şi ei vinuri superioare prin strecurarea printr-o pânză parfumată cu mirt după care adăugau făină de orz[28]. Uneori culoarea vinului era modificată prin lăsarea în vas a unor părţi de aloe şi şofran, petale de trandafiri, frunze de pelin, levănţică etc[29]. Tot pe placa votivă de la Beroe avem reprezentat şi un teasc de lemn unde strugurii erau striviţi cu picioarele[30], obicei păstrat astăzi pe alocuri în zona Moldovei. Licoarea obţinută era transportată în butoaie de lemn şi probabil era depozitată în amfore după fermentaţie. Pe relieful de la Tomis[31] este reprezentat de asemenea un teasc care are scurgerea în partea inferioară într-un recipient. Cele două operaţiuni care aveau loc în procesul de preparare a vinului erau zdrobirea strugurilor şi apoi presarea lor[32]. Pe lângă teascuri se vor fi folosit vase de diferite dimensiuni, scripeţi, funii din piele sau vegetale, cârlige etc, aşa cum menţionează Cato[33].
Vinul consumat în casă, produs şi de pe podgoriile provinciei Dacia în fermele romane (villa rustica) purta denumirea generică de vinum şi era depozitat în amfore astupate cu ajutorul unor conuri de pin şi sigilate cu răşină. Vinul se consuma în combinaţie cu apă şi uneori chiar cu miere; pe mese vinul era depozitat într-un vas cu gura largă (krater, în lumea elenă) din care se lua cu o lingură cu coada lungă şi se servea co-mesenilor. Intensul comerţ desfăşurat între coloniştii greci şi geto-dacii nord dunăreni cuprindea şi mari cantităţi de vin. Acest lucru denotă faptul că vinurile greceşti erau preţuite la nivelul aristocraţiei autohtone. Vinul constituia o prezenţă obişnuită la masă şi avea un rol important la ospeţe după cum deducem din stelele cu scene ale banchetului funerar. El nu lipsea nici din alimentaţia sclavilor, iar femeilor romane le era interzis consumul de vin întrucât se considera că acesta provoacă sterilitatea şi avortul spontan. La greci aristocraţii organizau aşa-numitele symposium-uri, întruniri unde se servea vin. În timpul stăpânirii romane una dintre principalele bogăţii ale provinciei Dacia o constituiau viile, motiv pentru care medalia „Dacia Felix”, emisă în 112 de Traian, avea ca emblemă o femeie şezând pe o stâncă purtând pe genunchi doi copii dintre care unul purta un strugure. Acelaşi motiv este reprezentat şi pe emisiunea monetară a împăratului Decius (249 – 251).
Părăsirea provinciei Dacia de către administraţia şi armata Imperiul Roman la finele sec. III nu a însemnat golirea teritoriului nord-dunărean de locuitori. Aceştia au continuat să îşi desfăşoare activităţile şi în noile condiţii sociale, politice şi militare. Ca principală formă de asigurare a hranei erau ocupaţiile agricole. Lipsa izvoarelor scrise legate de practicarea viticulturii este anihilată de descoperirile arheologice, care atestă printre altele şi această ocupaţie. "În epoca năvălirilor barbare — nota Vasile Pârvan — după păstorie, rolul principal l-a jucat viticultura, în tot acest timp, viticultura a devenit principala ocupaţie, constituind fundamentul însuşi al rezistenţei daco-romane în regiunile carpatice[34]". Cu siguranţă agricultura şi îndeosebi viticultura sunt atributele unei populaţii stabile nedezrădăcinate. Lasată în stare liberă viţa de vie se sălbăticeşte, căpătând caracteristicile de Vitis silvestris[35]. De aceea, pentru a preveni un asemenea fenomen, procesele de creştere şi cele de rodire se reglează şi se conduc pe calea unui complex de măsuri agrotehnice, pe care numai o populaţie stabilă îl poate asigura. Acest lucru e demonstrat de faptul ca la popoarele antice întâlnim o tehnologie complexă de cultivare a viţei de vie, cu o ierarhizare a importanţei lucrărilor specifice. Statornicia şi continuitatea autohtonilor în perioada marilor migraţii este pusă în evidenţă folosindu-se şi argumentele istoriei agrare[36].
La mijlocul sec. V cronicarul Priscus din Panion trecând prin Banatul de astăzi menţionează existenţa a „întinse plantaţii de vii”[37]. În antiteză cu această afirmaţie la începutul sec. XV Ioan, arhiepiscop de Sultanieh nota ca urmare a trecerii prin Moldova că „Pământul e mănos, vii sunt puţine (Modicum de vino) …”[38]. Referire la viile din Transilvania a făcut în opera sa şi autorul maghiar Herczeg Mihály prezentând ţinutul cucerit de coroana maghiară: „Când ungurii au cucerit acest pământ s-au folosit de tot ce au aflat acolo” [39]. Georg Reichersdorffer, consilier al împăratului Ferdinand I de Habsburg nota că „nimic nu lipseşte din cele ce ar putea fi de folos oamenilor“, ţara (n.n. Moldova) fiind bogată „în locuri de arătură, vii şi vite“[40]. Acelaşi autor menţiona în legătură cu Transilvania că locuitorii sunt foarte bogaţi în turme, vite de tras şi în folosinţa pământurilor, ca să nu mai spun cât e de productivă regiunea în vinul cel mai bun“[41].
Faptul că viticultura deţinea un rol important în economia ţărilor române este de înţeles şi din atenţia acordată podgoriilor de către domnitori. Vinul era un dar de preţ, el simbolizând relaţiile de prietenie dintre domnitori atât între ei cât şi cu marile case regale apusene. Astfel solului lui Vlad Vintilă, domnul Ţării Româneşti, ce urma a pleca spre Turcia, i se dăruiau „9/8 de măsură de vin şi 4 măsuri de orz, ce însemnau 13,5 aspri”[42]. La 16 martie, alt sol al lui Vlad Vintilă, Sava, primea de la municipalitatea Braşovului 15 măsuri de vin, în valoare de 8 aspri şi cu 2 măsuri de orz[43]. Un alt caz este reprezentat de trimisului lui Petru Rareş la Braşov, Stoica Dobromir, căruia i se dădea în dar pentru domnul Moldovei un butoi cu vin, iar lui i se plătea „salariu pe 19 zile 4 florini şi 26 de aspri”[44]. Umanistul maghiar Antonio Verancsics analizând situaţia politică la Dunărea de Jos cu prilejul expediţiei sultanului Suleiman I nota legat de Ţara Românească faptul că „ … este mai netedă/ decât Transilvania/ şi cu o aşezare mult mai lină şi se deosebeşte mai mult prin frumuseţea îmbietoare a locurilor. Totuşi şi una şi alta au o climă sănătoasă, un pământ roditor şi sunt foarte bogate în vin, bucate şi în herghelii“[45]. Cărturarul Sebastian Münster (1489-1552) scria la rândul său: „Lângă târgul Mediaş se face vin în mare cantitate şi de aceea se numeşte Ţara vinului (vinifera regio)“ [46].
Alte menţionări legate de viticultură întâlnim la Miron Costin[47], Dimitrie Cantemir[48] şi în general în majoritatea scrierilor cu caracter descriptiv legate de spaţiul nord-dunărean[49], pe care din motive de spaţiu nu le putem enumera şi cita.
În încheiere concluzionăm că ocupaţiile legate de viticultură au o tradiţie bogată în spaţiul carpato-dunăreano-pontic şi sunt legate de stabilitatea şi continuitatea de locuire pe aceste teritorii. Moştenirea şi perfecţionarea în timp a cunoştinţelor vini- viticole au permis transformarea regiunilor nord-dunărene într-un renumit centru de producţie şi export al vinului. Atenţia de care s-au bucurat podgoriile extracarpatice din partea domnitorilor atestă importanţa ocupată de acest sector al agriculturii în economia Ţărilor Române. Veniturile aduse visteriilor în urma comerţului cu vin erau ridicate. De asemenea exista şi o taxă specială pentru podgorii, vinăriciul, care se datora suprafeţelor mari cultivate cu viţă de vie. Şi astăzi în unele zone rurale procesele de prelucrare a strugurilor în vin sunt asemănătoare celor atestate arheologic. Evoluţia uneltelor de lucru şi modernizarea procesului de producţie nu s-au putut realiza decât pe baza unor experienţe şi tradiţii străvechi.
[1] O definiţie mai cuprinzătoare a agriculturii întâlnim
[2] M. Cârciumaru, Paleoetnobotanica,
[3] J. M. Renfrew, Paleoethnobotany, Londra, 1973, p. 125 – 130.
[4] F. Regner, A. Stadlhuber, C. Eisenheld, H. Kaserer, Considerations about the evolution of grapevine and the role of traminer, VII International Symposium on Grapevine Genetics and Breeding, mai 2000.
[5] M. Cârciumaru, op. cit., p. 188.
[6] J. M. Hansen, The earliest seed remains from
[7] V. Milojčić, J. Boessneck, M. Hopf apud M. Cârciumaru, op. cit., p. 189.
[8] J. M. Renfrew, The first farmers in South East Europe, Archaeo-Physika, 8, 1979, p. 243 – 265.
[9] M. Cârciumaru, op. cit., p. 188.
[10] Ph. Marinval, Cueillette, agriculture et alimentation végétale de l’Epipaléolithique jusqu’au II-ème Age du Fer en France meridionale; apports paleothnographiques de la carpologie, Paris, 1988 apud M. Cârciumaru, op. cit.
[11] M. Cârciumaru, op. cit., p. 189, autorul consideră proba recoltată ca fiind contaminată şi manifestă îndoieli legate de autenticitatea rezultatelor obţinute.
[12] Idem, Consideraţii paleoetnobotanice şi contribuţii la agricultura geto-dacilor (III), Thraco-Dacica, VI, 1985, 1 – 2, p. 92 – 110.
[13] Idem, Paleoetnobotanica,
[14] Ibidem, p. 118.
[15] D. Cončev, Acta Antiqua Philippopolitana. Studia Archaeologica/Studia Antiqua, Sofia, 1963, p. 121 – 131.
[16] I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î. e. n. – I e. n.), Cluj – Napoca, 1979, p. 75.
[17] P. Ovidius Naso, Tristia, III, 10, 71 – 73.
[18] Maria Bărbulescu, Viaţa rurală în Dobrogea romană (sec. I – III d. Hr),
[19] Eadem, nota 111.
[20] Eadem, p. 206, nota 112.
[21] I. I. Russu, Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981, p. 280, 301, 392 – 393; Gh. Brâncuş, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Bucureşti, 1995, p. 35, 44.
[22] P. Ovidius Naso, Tristia, III, 10, 23 – 24; Ex Ponto, IV, 2, 40 – 45.
[23] Pomponius Mela, De chorografia, II, 2, 16.
[24] Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXI, 12, 4.
[25] Strabon, Geografia, VII, 3, 11 (C.
[26] Xenophon, Anabasis, VII, 3, 24.
[27] J. M. Renfrew, op. cit., p. 125 – 130.
[28] M. Cârciumaru, op. cit., p. 189.
[29] J. M. Renfrew, op. cit., p. 125 – 130.
[30] Maria Bărbulescu, op. cit., p. 206, nota 111.
[31] Eadem, p. 206, nota 112.
[32] R. Étienne, Viaţa cotidiană
[33] Maria Bărbulescu, op. cit., p. 207, nota 130.
[34] V. Pârvan, Getica, Bucureşti, 1926.
[35] M. Cârciumaru, op. cit., p. 188.
[36] Ştefan Olteanu, Cultura cerealelor la est şi sud de Carpaţi în sec. IX – XIV, Terra Nostra, IV, 1981, p. 173; Idem, Societatea românească la cumpăna dintre milenii (sec. VIII – IX), Bucureşti, 1983; Idem, Contribuţii la cunoaşterea principalelor unelte agricole pe teritoriul României în epoca marilor migraţii (sec. IV – XI e. n.), Revista de Istorie, 3, 1989.
[37] Istoria României în date, Bucureşti, 1971.
[38] Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 39.
[39] Herczeg Mihály, Istoria viticulturii ungare, Budapesta, 1896.
[40] Georg Reichersdorffer, Chorographia Moldovei, Viena, 1541.
[41] Idem, Chorographia Transilvaniei, Viena, 1550.
[42] Hurmuzaki, II4, p. 65. Registrul de cheltuieli al oraşului Braşov pe anul 1534, însemnare din
[43] Ibidem,
[44] Ibidem,
[45] Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 401.
[46] Sebastian Münster, Cosmographia, Viena, 1578
[47] Miron Costin, Letopiseţul Ţărîi Moldovei de
[48] Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldavie, Bucureşti, 1999.
[49] A se vedea în acest sens Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, 1968; Corpusuri de documente din Ţările Române.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu