Muzeul românesc în societatea contemporană.
Rolul educativ al muzeului
COSTACHE MIHAELA
COSTACHE DANIEL
Perioada comunistă, pe lângă multiplele aspecte economice şi politice a implicat şi unele aspecte socio-culturale de mare anvergură pentru societatea românescă. Deşi aparent au fost adoptate măsuri legislative referitoare la organizarea muzeelor şi colecţiilor muzeale, a fost complet abolită latura educativă a acestor instituţii. Pe de altă parte încercarea, uneori reuşită, de a dirija cercetarea istorică şi cea arheologică în interesul propagandistic al partidului unic a îndepărtat publicul tradiţional al muzeelor şi colecţiilor muzeale din perioada ante – şi interbelică. În cei peste patruzeci şi cinci de ani de regim comunist, muzeele est-europene în general şi cele româneşti în particular, au avut de suferit atât din punct de vedere financiar dar mai ales al reglementărilor referitoare la rolul educativ al acestor instituţii, aşa cum sunt definite funcţiile muzeului astăzi[1]. De aceea odată cu revenirea la democraţie a societăţi româneşti, precum şi integrarea în structurile europene, muzeele din România s-au văzut puse în faţa unor noi realităţi. Acestea se referă în primul rând la dificultăţi de ordin financiar (faptul că finanţarea este asigurată încă majoritar de instituţii ale statului) şi de ordin social (lipsa unui public cu educaţie muzeistică). Dacă în Europa Occidentală au fost realizate importante progrese în ceea ce priveşte cercetarea sociologică şi muzeologică după anii celui De-al Doilea Război Mondial[2], în Europa de Est situaţia diferă. Aici structurile muzeale se văd obligate să recupereze o experienţă mare într-un timp foarte scurt.
Dinamica societăţilor contemporane, efectul globalizării precum şi confruntarea dintre diferitele civilizaţii şi mentalităţi sunt reflectate şi la nivelul instituţiei muzeale contemporane[3]. Aceasta trebuie să facă faţă unor provocări venite din rândul spaţiului virtual şi din partea societăţii şi să completeze nevoia de educaţie a publicului, înscriindu-se pe linia educaţiei permanente[4]. Rolul muzeului este cu atât mai mare cu câtt societatea contemporană este dominată de conflicte interetnice şi religioase, el fiind un mediu de educare în acest sens. Nevoia de a pătrunde şi de a înţelege, chiar şi primar alte civilizaţii cu care intrăm în contact în acest tumult informatic poate fi satisfăcută de muzeul contemporan printr-o multitudine de mijloace şi metode specifice. Mai mult, ca urmare a experienţelor istoriei recente, regimurilor totalitare, Holocaustului, celor două războaie mondiale, luptei împotriva terorismului ş.a. muzeul, prin funcţiile sale principale, poate oferi o alternativă la înţelegerea acestor fenomene şi chiar la împiedicarea reluării lor sub diferite forme.
Unii specialişti consideră muzeul ca fiind o instituţie cu un rol major în educaţie[5]. Dintre muzeele care acţionează în consecinţă în această direcţie se remarcă în special marile muzee din SUA şi Australia. Din anii '90 s-a lansat un mare curent de dezbatere în acest sens[6]. Privit astfel, ca centru principal de educaţie, alături de familie şi şcoală, rolul muzeului este unul primordial în formarea, modelarea şi conservarea caracterelor şi personalităţilor de la vârste fragede. Dacă această idee se impune tot mai mult în Europa Occidentală şi peste Ocean, în spaţiul românesc realitatea este diferită. Plecând de la analiza cadrului legislativ ce reglementează funcţionarea şi funcţiile muzeului, se poate constata că rolul muzeului este în principal acela de a constitui, conserva, restaura, proteja şi cerceta patrimoniul şi apoi de a-l valorifica.
Dintre metodele şi mijloacele utilizate în ultimii ani de către instituţiile muzeale din România, se regăsesc chestionarele pe eşantioane de vizitatori, activităţi educative organizate de către specialişti din diferite domenii în colaborare cu profesori de specialitate, itinerarea de expoziţii panotate în zone defavorizate[7] ş.a. Utilizarea de chestionare[8], deşi nu întotdeauna profesionale, este o practică întâlnită şi la noi. Immportanţa acestei metode cu funcţie evaluativă şi prognostică[9] are rolul de a aduce la cunoştinţa reprezentanţilor muzeelor şi colecţiilor muzeale necesităţile cultural – educative ale comunităţii şi a-i determina de a acţiona în consecinţă.
Deoarece lucrarea de faţă nu îşi propune identificarea în amănunt a problemelor instituţiilor muzeale din România în societatea contemporană putem desprinde doar o concluzie generală ş anume că muzeul românesc, în cea mai mare parte a sa, este încă un muzeu clasic, neparticipativ, închis, incapabil să facă faţă concurenţei reprezentate de alte mijloace de informare şi educative precum ar fi mijloacele multimedia. Există însă şi instituţii muzeale care au reuşit să treacă peste aceste obstacole şi să îşi dezvolte servicii prin care au devenit atractive pentru public şi care au venit în întâmpinarea necesităţilor comunităţilor cărora li se adresează. Un prim pas este reprezentat de pătrunderea în spaţiul virtual prin realizarea şi administrarea de site-uri web, uşor accesibile şi de real interes, adaptate necesităţilor publicului tânăr. Dinamica expoziţiilor temporare dar mai ales interactivitatea acestora, precum şi atragerea publicului în realizarea lor efectivă sunt câteva dintre măsurile ce se regăsesc în activităţile unor instituţii muzeale din ţara noastră.
O deficienţă a muzeului românesc contemporan este lipsa personalului specializat în domeniul problemelor educative, precum şi organizarea celui deja existent în cadrul unor departamente specializate. De asemenea în SUA şi în statele Europei Centrale şi de Vest funcţionează pe lângă marile muzee diferite asociaţii educaţionale care se adresează deopotrivă elevilor şi studenţilor. Astfel, pentru a se achita de sarcinile stabilite prin normele juridice referitoare la latura educativă a instituţiei muzeale sunt responsabilizaţi specialişti pe domenii de cercetare precum arheologi, istorici, etnografi ş.a.
Muzeul românesc este dator în mare măsură publicului său cu restabilirea adevărurilor istorice „alterate” în perioada regimului comunist în interesul clasei politice a vremii. Deşi au fost înfiinţate o serie de instituţii specializate în acest sens, iar altele sunt în curs de organizare, este de datoria fiecărui muzeu să explice prin mijloace specifice comunităţii căreia i se adresează direct faptele petrecute în timpul regimului dictatorial. Mai mult decât atât, muzeul, ca instituţie care nu se află în afara problemelor societăţii contemporane are menirea de a educa atât publicul tânăr, cât şi pe cel adult în spiritul valorilor democratice naţionale şi internaţionale. Prin definiţia ei largă, instituţia muzeală poate deveni spaţiu de întrepătrundere culturală. Dacă şcoala şi familia sunt factori primari de educaţie, muzeul este mai mult decât o sursă adiacentă de cunoaştere şi informare, el putând deveni o metodă interactivă de cunoaştere.
O altă chestiune este reprezentată şi de modul de înţelegere al expoziţiilor de către organizatori. Astfel, în loc de a privi expoziţia ca pe o expunere ştiinţifică, sterilă publicului larg, ea trebuie organizată mai mult ca un suport de cunoaştere, artefactele fiind văzute ca mijloace ale cunoaşterii, nu ca modele. Educaţia la nivelul muzeului diferă prin definiţie de cea şcolară sau de cea din cadrul familiei. La muzeu publicul este intruit prin contactul direct şi în prezenţa artefactelor, informaţia obţinută fiind una ştiinţifică sau semi-ştiinţifică care concură la operaţionalizarea conţinuturilor programei şcolare, dar care completează noţiunile istorice. Implicarea metodelor ludice în educaţia mijlocită de muzeu reprezintă şi ea o practică des utilizată în alte ţări şi preluată şi la noi. Beneficiind de un spaţiu cu organizare diferită şi un grad de interactivitate ridicat, atât pentru publicul tânăr cât şi pentru publicul adult muzeul prezintă câteva avantaje care valorificate corect pot spori rolul educativ al acestei instituţii. În afara spaţiului muzeistic dar sub coordonarea specialiştilor din muzee pot fi desfăşurate multe alte activităţi, precum şcoli de vară adresate în special publicului tânăr, care poate fi atras astfel chiar şi în cercetarea de teren. Participarea remunerată sau pe bază de voluntariat a tinerilor poate contribui la educaţie, în sens larg. Conştientizarea importanţei protejării monumentelor istorice, raportarea valorilor locale la cele naţionale şi internaţionale se poate realiza şi prin coordonarea de activităţi de teren. Într-ub studiu realizat la nivelul unor comunităţi locale de pe teritoriul judeţului Buzău, precum şi prin observaţia directă, s-a constatat că deşi în zonă se află în curs de cercetare importante puncte arheologice, membrii comunităţilor locale precum şi reprezentanţii acestora au slabe cunoştinţe despre aceste aspecte. Mai mult decât atât, instituţiile şcolare din aceste zone, prin reprezentanţii lor, manifestă un interes scăzut faţă de activitatea de cercetare din zonele respective. Acest lucru se poate remedia prin activităţi conduse de personal specializat pe probleme de educaţie din cadrul instituţiei muzeale şi prin proiecte aflate deja în curs de realizare.
Deşi foarte mulţi dintre muzeografii implicaţi în procesul de dezvoltare a muzeului ca facor educativ invocă cel mai des lipsa de fonduri suficiente pentru reorganizarea colecţiilor conform noilor cerinţe, experimenntul efectuat de către J.M. Brandburne demonstrează posibilitatea de a transforma expoziţia statică, neparticipativă în una interactivă daor prin simpla modificare a textului riguros ştiinţific ce însoţeşte exponatele din vitrine[10]. Suntem de acord cu faptul că una dintre piedicele dezvoltării sistemului este reprezentată de lipsa fondurilor, dar nu întotdeauna aceasta este singura cauză. Printr-o simplă analiză comparată a site-urilor muzeelor de pe diferite continente se poate observa diferenţa de abordare a instituţiei muzeale ca factor educativ.
Este foarte importantă imaginea muzeului la niveulul autorităţilor locale nu neapărat ca finanţatoare ale acestuia ci ca factor de dezvoltare. Încă din 1960 s-a pus problema în unele state occidentale şi de peste Ocean a creării unor spaţii corespunzătoare muzeelor, spaţii care să interacţioneze atât cu ambientul cât mai ales cu planurile urbanistice de dezvoltare[11]. Din păcate în ţara noastră muzeele, din lipsa fondurilor şi uneori a dezinteresului autorităţilor funcţionează în clădiri improprii noilor cerinţe educative. Plecând de la această idee, în urma unui studiu efectuat pe o serie de muzee europene s-a constatat faptul că în multe situaţii aspectul clădirii atrage vizitatorii chiar mai mult decât colecţiile expuse. Impactul unor clădiri impunătoare, spaţioase, moderne prin stil şi arhitectură poate determina nu numai atragerea de vizitatori pasageri ci şi participarea la viaţa muzeistică a localnicilor. Realizarea unor investiţii masive, atât în muzee ca instituţii de educare şi cercetare, cât şi la nivelul infrastructurii ar fi în benefiul comunităţilor atât din punct de vedere educaţional cât şi economic, pe termen mediu şi lung.
[1] Legea muzeelor şi a colecţilor publice nr. 311/8 iulie 2003, CAP. 1, art. 4, lit. a – c.
[2] Schiele B, Samson D., L'evaluation museale: publics et exposition, Paris, 1989.
[3] Lohman, J., City Museums: do we have a role in shaping the global community?, Museum International, 58, 3, 2006, p. 15
[4] Pentru definirea şi evoluţia conceptului de educaţie permanentă vezi Silvestru Moraru, Euducaţia permanentă, The Observer, 2, 2004, Toronto.
[5] Roberts L., From knowledge to narrative. Educators and the changing museum, Smithsonian Institution Press, Washington, Londra; Abraham G., Abraham M., The effective management of museums: Cohesive leadership and visitors focused public programming, Museum management and curatorship, 4, 18, p. 339.
[6] Developing museum exhibition for lifelong learning. The Stationary Office, Londra, 1996; Presence of mind. Museums and the spirit of learning, The American Association of Museums, Washington, 1999; G. E. Hein, Learning in the museum, Londra, 1998;
[7] Proiectul Buzău – Istorie şi actualitate organizat de Muzeul judeţean Buzău în colaborare cu ISJ Buzău, proiect aflat în derulare din anul 2006.
[8] Abraham G., Abraham M., op.cit, p. 356.
[9] Gh. Tănasă, Metodica învăţării – predării istoriei, Iaşi, 1998.
[10] J.M.Brandburne, A new strategic approach to tje museum and its reliationship to society, Museum management curatorship, 1, 19, p. 75 – 84.
[11] Ibidem, p. 79 -80.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu