Arheologia și turismul arheologic pe teritorul județului Buzău

Mihaela Costache

                                                                                                                                      Daniel Costache

            Încă de la apariția primelor texte scrise s-a putut constata fascinația omului pentru creațiile înaintașilor săi. Lipsa posibilităților de documentare, limitele tehnice și științifice, au fost înlocuite de speculații, uneori fantastice. Începând cu Orientul Apropiat, China, Grecia și mai apoi Roma, se reflectă în scrierile antice un interes deosebit pentru fragmente de ziduri, cetăți părăsite, peșteri cu desene pe pereți, piramide și mastabale, și în general pentru tot ceea ce constituia o rămășiță a civilizațiilor de mult apuse și despre care ori nu se găseau consemnări, ori nu existau mărturii de niciun fel. Acest lucru este valabil și în legătură cu realizările culturale. Fascinația reprezentată de scrierea cuneiformă, de hierogifele egiptene, de descoperiri arheologice precum Tezaurul de la Pietroasele, Valea Regilor din Egipt sau de monumentele megalitice din insulele britanice și nu numai, a incitat și a aprins imaginația multor generații de oameni. Lăsând la o parte specialiștii, cercetătorii, care de-a lungul timpului au încercat să dezvelească de mister astfel de descoperiri și să le plaseze în contexte sociale și culturale bine definite, rămâne admirația omului în ale cărei preocupări nu intră cercetarea istorică sau arheologică. Modul cum sunt primite de către marele public descoperiri de senzație ale lumii arheologice denotă faptul că admirația pentru creațiile înaintașilor noștri este departe de a fi considerată stinsă, chiar și în societatea de astăzi.

            Dacă în Antichitate sau chiar în Evul Mediu știința istorică precum și cercetarea arheologică nu erau încă definite ca noțiuni și concepte de lucru, învățații vremii au conștientizat legătura indisolubilă între cele două preocupări. Colaborarea celor două științe a permis reconstituirea unor societăți, a unor moduri de viață precum și a unor fapte ce au influențat mai mult sau mai puțin evoluția întregii omeniri, așa cum o cunoaștem noi astăzi. Rezultatele acestor două științe sunt puse în atât în slujba lumii științifice cât și aduse la cunoștință publicului larg prin intermediul publicațiilor de specialitate și în special al muzeelor. Dacă începând cu Herodot și Homer în Grecia, Sallustius, Titus Livius, Caesar sau Cornelius Tacitus în Roma oamenii de știință erau cei care căutau să ajungă în locuri devenite celebre pentru timpul în care au trăit aceștia, fie datorită unor construcții sau din cauza desfășurării unor bătălii importante, astăzi mulți oameni, fascinați de simbolurile istoriei locale, naționale sau internaționale, călătoresc pentru a vizita monumente, de renume, cetăți, castele sau/și situri arheologice. Acest fenomen, în ultimele decenii ale secolului trecut a fost conceptualizat în sintagma de turism arheologic.

            În Orientul Apropiat cel mai mare flux de turiști care urmăresc vizitarea unor astfel de obiective este înregistrat de Valea Regilor (Wadi Biban el-Muluk), zonă aflată pe malul vestic al Nilului în dreptul vechiului oraș Theba, unde pentru timp de aproape jumătate de mileniu au fost construite morminte regale pentru faraonii și nobilii Noului Regat Egiptean. În America de Sud turiștii sunt în căutarea simbolurilor și elementelor civilizațiilor precolumbiene. În ceea ce privește însă spațiul european sunt de amintit marile centre turistice din Grecia și Italia, unde sunt urmărite elemente de civilizație antică grecească și romană, zonele de-a lungul văii Loarei, zona de nord și nord-est a României – introdusă în patrimoniul UNESCO în anul 1993, precum și centrele urbane de mare tradiție.

            Deși în România încă cu un început timid, datorat în special factorilor socio-economici, turismul arheologic este, spunem noi, de perspectivă. Celebrelor monumente istorice ale căror nume a trecut de multă vreme peste granițele țării, și ne referim aici în primul rând la Tropaeum Traiani, cetățile dacice din Munții Orăștiei, bisericile și mănăstirile fortificate medievale din nordul Moldovei, fortificațiile medievale din Transilvania și nu numai, li se adaugă numeroase puncte de interes aflate pe teritoriul județului Buzău. În zona istoriei și credinței, alături de legenda martiriului celui devenit astăzi Sfântul Sava de la Buzău, numele județului nostru este legat indisolubil de Tezaurul de la Pietroasele, de așezările rupestre din arealul Colți – Aluniș – Bozioru, de celebrul chihlimbar de romanit și nu numai.

            La ora actuală pe teritoriul județului Buzău atracțiile turistice nu sunt puține deloc, ele acoperind o gamă largă de interese ale celor care ne vizitează meleagurile. De la rezervații arheologice, naturale și biologice, până la fenomene naturale unice în întreg spațiul românesc sau chiar european,toate acestea, coagulate în jurul albiei cursului mijlociu al râului cu același nume constituie o bogăție fără de preț pentru județul nostru. Însăși lipsa unei antropizări puternice a zonelor de interes turistic constituie un avantaj în anumite situații, oferind turistului încă o brumă de sălbăticie și de oxigen în tumultul societății contemporane. În acest mod frumosul peisagistic și naturalețea zonelor montane și piemontane asigură un plus de eficiență turismului arheologic. Buzăul beneficiază de un mare avantaj prin aceea că intervenția umană în anumite zone este limitată, indiferent de cauze.

            Limitându-ne strict la turismul arheologic pe teritoriul județului Buzău vrem să oferim turistului interesat în acest sens alternative și motive de călătorie pe meleagurile buzoiene. În acest sens trebuie precizat încă de la bun început faptul că în lipsa unor restaurări de incinte, de ziduri ori a existenței unor muzee de sit, până în prezent, este indicată vizitarea siturilor arheologice în special, în timpul desfășurării cercetărilor de teren; acestea au loc în sezonul cald. Alături de siturile arheologice unde au loc cercetări (Pietroasele – Edificiul cu Hypocaust, Pietroasa Mică – Gruiu Dării, Cârlomănești – Cetățuia, Târcov – Piatra cu Lilieci) mai pot fi vizitate atât colecțiile externe ale Muzeului Județean Buzău, cât și zona arhicunoscută a așezărilor rupestre din Munţii Buzăului. În ceea ce privește strict șantierele arheologice precum și vizitarea lor de către turiștii interesați aceasta se poate face în perioada în care colectivele de cercetare își desfășoară activitatea și în prezența membrilor acestora. Trebuie menționat faptul că în ultimii ani numărul vizitatorilor de pe șantierele arheologice buzoiene este în continuă creștere, atât români cât și străini, aceștia beneficiind de orice informație legată de cercetările în desfășurare, de trecutul istoric ori de altă natură din partea membrilor colectivelor științifice. Alături de turiștii de week-end, care sunt fie în trecere și nu vor să rateze o scurtă vizită pe un șantier arheologic, fie au ca țintă directă vizitarea unui sit în cercetare, amintim și grupurile organizate de studenți străini, în special germani, precum și grupuri organizate de cercetători români și străini.

            Prin urmare județul Buzău propune turistului cu afinități pentru trecutul societății din care face parte, în primul rând șantierele arheologice pe care membrii colectivului de cercetători din cadrul Muzeului Județean Buzău își desfășoară activitatea.

            Târcov – Piatra cu lilieci, sat Târcov, com. Pârscov: cetate dacică și așezare din epoca bronzului.

1. Vedere dinspre șantierul arheologic Târcov – Piatra cu Lilieci                        

2. Situl arheologic Târcov - Piatra cu Lilieci

Începând cu anul 2007 în satul Târcov, com. Pârscov, punctul Piatra cu Lilieci, Muzeul Judeţean Buzău desfășoară cercetări arheologice sistematice. În acest punct se află în curs de cercetare o cetate dacică care a funcționat în timpul domniei regelui Decebal, protejată cu ziduri din bolovani de piatră de mari dimensiuni – vizibile pe alocuri și astăzi, precum și o așezare din epoca bronzului – cultura Monteoru (mil. III – II î. Hr.). dintre descoperirile arheologice menţionăm recipiente ceramice, piese de port şi podoabă, precum şi arme. Situl arheologic se află la cca. 15 km nord de satul Pârscov, într-o zonă cu păduri aproape virgine și încă populate cu animale sălbatice (mistreți, urși, vulpi, căprioare, cerbi). Accesul se face în special cu autoturisme cu tracțiune integrală sau la pas. De asemenea în sat se află una dintre cele mai vechi biserici de pe teritoriul județului Buzău, atestată documentar încă de la începutul sec. al XVII-lea, unică prin pictura murală interioară.

Pietroasa Mică – Gruiu Dării, sat Pietroasa Mică, com. Pietroasele: cetate  și incintă sacră fortificată dacică, așezare din epoca bronzului – cultura Monteoru (mil III – II î. Hr.), așezare din epoca eneolitică (mil. IV – III î. Hr.).

      1. Vedere de ansamblu de pe situl Pietroasa Mică – Gruiu Dării    

                                                            2. Incinta fortificată de la Gruiu Dării – vedere de ansamblu

           Încă din a doua jumătate a secolului al XX-lea și până în prezent, la Pietroasa Mică, com. Pietroasele, în punctul Gruiu Dării au loc cercetări arheologice sistematice, în ultimele aproape două decenii, susţinute de către Muzeul Judeţean Buzău. La Gruiu Dării se află un monument unic în spațiul culturii dacice și anume o incintă sacră în care dacii au efectuat diverse ritualuri și depuneri de cult, o așezare din epoca bronzului – cultura Monteoru și o așezare din epoca eneolitică – cultura Cucuteni și cultura Cernavoda. Zidurile cetății sunt parțial vizibile astăzi iar pe o latură, un fragment de zid chiar a fost reconstituit. Descoperirile arheologice constau din recipiente ceramice, unelte, arme, podoabe și obiecte de cult. Accesul este facil, ajungându-se până la baza cetății cu autoturismul, pe un drum de piatră.

            Pietroasele – Edificiul cu Hypocaust, sat. Pietroasele, com. Pietroasele

1. Pietroasele – Thermele romane – astăzi monumentul este protejat prin realizarea unui pod de acces pentru autovehicule și pietoni

     Primele cercetări arheologice sistematice la Pietroasele au avut loc încă de la mijlocul secolului al XIX – lea, când a fost cercetat castrul roman aflat chiar în vatra satului. Evident, primele cercetări arheologice sunt puse în legătură cu descoperirea celebrului tezaur, cunoscut şi sub numele de Cloşca cu puii de aur – cel mai mare tezaur de aur din lume până la descoperirea mormântului faraonului Tutankamon, în anul 1922. În prezent cercetările arheologice din zona edificiului cu Hypocaust sunt efectuate de către un colectiv ştiinţific  din cadrul Muzeul Judeţean Buzău. O mare parte dintre descoperirile arheologice de la Pietroasele se regăsesc în vechea expoziţie de bază a Muzeului Judeţean Buzău, astăzi închisă temporar pentru reabilitarea clădirii instituţiei. Descoperirile de aici au depăşit de mult, ca importanţă graniţele României, situl fiind cunoscut în întreaga Europă atât de către comunitatea ştiinţifică dar şi de către publicul larg. Importanţa sa rezidă atât din faptul că o astfel de descoperire este rarisimă pentru spaţiul nord-dunărean în epoca romană târzie, dar şi din faptul că se înscrie într-un ansamblu arheologic de mare valoare. Edificiul cu Hypocaust care pe viitor se doreşte a fi primul muzeu de sit de pe teritoriul judeţului Buzău, se află amplasat practic sub şoseaua care leagă satele de la poalele Istriţei (Drumul vinului) şi este traversat de un pod rutier şi pietonal.  Situaţiile din teren sunt spectaculoase, fiind păstrate aproape intacte bazinete întregi sau fragmentare, precum şi resturi provenind de la ziduri. Accesul se realizează uşor în zonă. De altfel, pe drumul ce leagă acest sit de incinta fortificată de la Gruiu Dării, se află şi locul unde în 1837 a fost descoperit celebrul tezaur.

Cârlomăneşti – Cetăţuia, sat Cârlomăneşti, com. Verneşti; așezare dacică de tip dava; aşezare din epoca bronzului – cultura Monteoru (mil. III – II î. Hr.)

1. Imagine de ansamblu din timpul cercetărilor arheologice                

2. Situl arheologic Cârlomăneşti – Cetăţuia, vedere de ansamblu

            Cercetările arheologice sistematice în situl de la Cârlomăneşti – Cetăţuia au debutat în 1967, fiind reluate după o întrerupere de 20 de ani în anul  2001, cercetări care continuă și astăzi. Din acest sit arheologic provine celebra statuetă zoomorfă cunoscută sub denumirea generică de Lupul de la Cârlomăneşti, precum şi o mare parte dintre piesele atribuite epocii fierului din colecţiile de arheologie ale Muzeului Judeţean Buzău. Accesul către situl arheologic este destul de facil, putându-se ajunge cu autoturismul până la baza promontoriului pe care se află amplasată așezarea dacică.

            Multe dintre artefactele de pe şantierele arheologice aflate în curs de cercetare, de pe şantierele unde săpăturile au fost încheiate (Sărata Monteoru, Năeni, Gherăseni, Coțatcu ş.a. ) sau din descoperiri fortuite, se constituie în artefacte de referinţă atât pentru teritoriul României cât şi pentru întreaga Europă. Acest lucru constituie un argument solid pentru orice turist interesat de vestigiile trecutului.

                

1. Statuetă zoomorfă de la Cârlomăneşti – Cetăţuia    (sec. I a. Chr.);

2. Vasul cizmuliţă – epoca bronzului, cultura Monteoru, unicat;

3. Diademă de sec. V, Gherăseni, piesă expusă şi la Speyer (Germania) în ca- drul expoziţiei Atilla und Hunen;

4. Patera, piesă din cadrul Tezaurului de la Pietroasele;

                                                          

            În viitor, Muzeul Județean Buzău, își propune să continue cercetările, atât pentru a reda peisajului turistic și alte situri și monumente valoroase din județul Buzău, dar și pentru sporirea colecției de arheologie cu artefacte valoroase care să atragă publicul vizitator.

Ţinând cont de potenţialul turistic în general dar şi de cel al turismului arheologic în particular, pe teritoriul judeţului Buzău, suntem de părere că deschiderea unui muzeu de sit, precum şi promovarea turistică a şantierelor arheologice în rândul turiştilor este un lucru benefic. Experienţa muzeelor de sit din Turcia, Grecia, Bulgaria şi chiar din România – acolo unde este cazul, demonstrează rolul acestora în creşterea numărului de turişti, precum şi rolul lor în dezvoltarea economică a zonei unde se găsesc.

            Un important factor în dezvoltarea turismului arheologic pe teritoriul judeţului Buzău îl constituie însă protecţia monumentelor în raport cu posibila agresivitate din partea turiştilor. Impactul fizic pe care îl resimt unele situri din spaţiul mediteranean, în special, ca urmare a turismului intensiv este uneori neglijat de către autorităţi sau de către operatorii în turism. Acest lucru are efecte negative atât pe termen scurt cât şi pe termen lung asupra sitului şi a patrimoniului arheologic în general. Cu toate acestea, prezenţa turiştilor în acelaşi timp cu echipa ştiinţifică care îşi desfăşoară activitatea de cercetare, se poate constitui într-un avantaj multiplu atât în ceea ce priveşte vizitatorul, cât şi specialiştii, dar mai ales siguranţa sitului arheologic.

RAPORT

CERCETARE ARHEOLOGICĂ PREVENTIVĂ

Puieşti – Crucea Ilincăi[1]

dr. Eugen Marius CONSTANTINESCU

Daniel COSTACHE

Cătălin DINU

Mousaios, XVI, 2011, p. 157 - 182

      Cercetarea arheologică preventivă pe terenul situat în satul Puieştii de Sus, comuna Puieşti, judeţul Buzău, s-a făcut în urma cererii Primăriei Puieşti, reprezentată de ing. Leaua Florin Iulian, primarul comunei, proprietara terenului şi beneficiara documentaţiei Construire troiţă/ paraclis peste Crucea Ilincăi, pentru care a solicitat DCPN Buzău emiterea unui aviz prevăzut de lege.

      În zilele de 14 – 15 septembrie 2010, când s-a început săparea fundaţiilor viitoarei troiţe/paraclis peste Crucea Ilincăi, au fost descoperite schelete umane vechi. În urma acestei descoperiri, Primăria Puieşti s-a adresat Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional a Judeţului Buzău, solicitând eliberarea unui aviz, conform prevederilor legale. DCPN Buzău a recomandat ca cercetarea vestigiilor din punctul Crucea Ilincăi să se facă de specialiştii Muzeului Judeţean Buzău. În ziua de 30 septembrie s-a făcut prima constatare la faţa locului.

      Lucrările de cercetare s-au executat în zilele de 12, 13 şi 14 octombrie 2010, în baza Autorizaţiei de cercetare arheologică preventivă nr. 254/2010, emisă de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Cercetările au fost executate de către prof. dr. Eugen - Marius Constantinescu, expert arheolog, titularul autorizaţiei, drd. Costache Daniel şi Dinu Cătălin - Constantin, arheologi la Muzeul Judeţean Buzău.

Obiectivul urmărit prin cercetarea arheologică preventivă executată pe terenul situat în punctul Crucea Ilincăi, aflat în proprietatea Primăriei Puieşti, a fost să localizăm şi să cercetăm acele complexe arheologice funerare ce au fost amplasate/au funcţionat în acest perimetru.

      Pentru racordarea monumentului funerar la zona înconjurătoare, am făcut o periegheză pe terenul unde este amplasată crucea, inclusiv pe grindul din albia râului Râmnicu Sărat, aflat la circa 400 m sud de cruce.

Cadrul geografic. Comuna Puieşti este situată în zona de contact a dealurilor pericarpatice de la Curbura exterioară a Carpaţilor cu Câmpia Română, fiind amplasată pe piemontul Câmpiei Râmnicului, pe terasa majoră din stânga râului Râmnicu Sărat, la 65/67 metri altitudine medie faţă de nivelul Mării Negre (Pl. I şi hărţile vechi).

      Crucea Ilincăi, cunoscută şi pentru renumele de Crucea făcătoare de minuni, este o cruce de piatră înaltă de 2,20 m şi lată de 0,78 m (Pl. II/1), amplasată la 60 m sud de DJ 202 Râmnicu Sărat – Puieşti şi la circa 1,6 km înainte de intrarea în satul Puieştii de Sus. Conform inscripţiilor pe care le poartă, crucea a fost ridicată în anul „1699 IUNIE 11 ZILE” de „ROBUL LUI DUMNEZEU DONCA (?) CLIU (CER?) - - - - ŞI - - IONIŢĂ”. În secolele XVII – XVIII în jurul crucii a funcţionat un cimitir de înhumaţie, cu morminte dispuse până în vecinătatea acesteia; folosirea lui a încetat demult, astfel că în memoria colectivă locală nu există informaţii despre acest cimitir. Cu ocazia săpării şanţurilor pentru amplasarea fundaţiilor troiţei/paraclisului au fost descoperite oseminte umane.

Coordonatele geografice ale terenului pe care se ridică troiţa/paraclisul sunt:

a. altitudinea medie 65 - 66 m faţă de nivelul Mării Negre;

b. latitudine: limita N: 45⁰ 24^’014’’; limita S: 45⁰ 23^’ 939^’’;

c. longitudine: limită V: 027⁰ 10^’ 592^’’; limită E: 027⁰ 10^’ 692^’’.

      Primele vestigii arheologice provenind din zona/punctul Crucea Ilincăi, sat Puieştii de Sus, comuna Puieşti au fost descoperite întâmplător, în septembrie 2010, în urma executării săpăturilor în vederea amplasării fundaţiilor troiţei/paraclisului peste respectiva cruce. Anterior, în zonă nu au fost semnalate vestigii arheologice. Terenul afectat de construcţia troiţei/paraclisului se află situat între drumul judeţean DJ 202 şi malul stâng al râului Râmnicul Sărat. În prezent terenul respectiv este valorificat agricol.

Suprafaţa afectată de construcţia troiţei/paraclisului, conform documentaţiei depusă de către Primăria Puieşti, este de 33,98 m² (Pl. III). În zona direct afectată de noua construcţie, cu mulţi ani în urmă, a fost turnată o placă de beton (Pl. IV), dezafectată pentru executarea cercetării.

Pentru executarea cercetării au fost practicate trei secţiuni (Pl. III):

- SI cu dimensiunile 11,00 x 1,00 m, amplasată pe centrul/axul longitudinal al construcţiei;

- S II şi S III cu dimensiunile 9,00 x 1,00 m una pe latura de nord şi cealaltă pe latura de sud a fundaţiei, şi trei casete:

- C1, C2 şi C3 cu dimensiunile 1,20 x 1,00 m, deschise pentru cercetarea unor morminte localizate; secţiunile şi casetele, totalizând suprafaţa de 23,60 mp, au acoperit o suprafaţă utilă de 40,00mp. Săpătura manuală s-a executat până la adâncimea de 1,30 m în solul steril arheologic.

Situaţia stratigrafică se prezintă astfel:

- 0,00 – 0,30 m pământ negru cenuşiu, arabil, frecvent umblat, lucrat mecanic; conţine fragmente ceramice de mici dimensiuni (Pl. IV);

- între 0,30 – 0,45 m pământ cafeniu - negru, compact, fără material arheologic (Fig. 2/2); depunere aluvionară;

– 0,45 - 0,70 / 0,90 m – pământ negru – cenuşiu, conţine frecvent fragmente ceramice şi este pigmentat cu bucăţi mici de lipitură arsă; în acest strat au fost săpate gropile mormintelor;

- sub 0,70 / 0,90 m pământ galben nisipos, steril arheologic (Pl. IV; fig. 2/2); gropile mormintelor pătrund în acest strat.

      Pământul cafeniu – negricios, compact, fără urme de material arheologic, a fost depus în urma unei revărsări a râului Râmnic, imposibil de precizat în timp. De la partea superioară a acestui strat a fost săpată groapa mormântului M 3.

      Practicarea agriculturii mecanizate pe întreaga suprafaţă a constituit un element distructiv. Deoarece unele dintre mormintele identificate se aflau la o adâncime medie de 0,30 m faţă de nivelul actual de călcare, au fost grav afectate, având partea superioară distrusă parţial sau total de către utilajele agricole. Consecinţă a acestei situaţii este şi starea foarte fragmentară a materialului arheologic ceramic şi osteologic din acest nivel.

      Numai trei morminte, M 4, M 5 şi M 6, au fost cercetate in situ, M 4 fiind deranjat puternic de animale. Mormintele 1 - 3 au avut partea superioară distrusă în mare măsură sau chiar total de către utilajele agricole. Practic, numai două morminte, respectiv M 5 şi M 6, au fost doar puţin deranjate numai de animalele pământului.

Complexe arheologice

      În total au fost identificate 7 morminte, siglate M 1, M 2, M 2a, M 3, M 4, M 5, M 6 şi o groapă menajeră, Gr. 1. Dintre morminte, patru au fost puternic deranjate de lucrările agricole recente.

Mormântul 1, adult, decubit dorsal, orientat V – E; descoperit în capul de vest al secţiunii S II. Din păcate, nu a putut fi înregistrată situaţia stratigrafică a scheletului şi a gropii mormântului, deoarece acesta a fost deranjat de muncitorii care lucrau la săparea şanţurilor de fundaţie, înainte de a fi noi anunţaţi. Descoperirea acestui mormânt a condus la anunţarea autorităţilor de către beneficiar, resturile osteologice au fost ridicate, iniţial, de reprezentanţii Poliţiei şi Procuraturii, la solicitarea primarului comunei, ulterior fiind preluate de lucrătorii Muzeului Judeţean Buzău.

      Mormântul M 2, adult şi M 2a copil; descoperite parţial în secţiunea S I, la adâncimea de 0,35 m; pentru cercetarea lor a fost deschisă caseta C 1 (Pl. III). Ambele morminte au fost puternic afectate de lucrările agricole. În groapa de mormânt (este posibil să fi fost două gropi, dar nu s-a putut surprinde o delimitare a acestora) (Pl. IV) (Fig. 1), au fost descoperite resturi osteologice provenind de la un adult, M 2, precum şi resturi osteologice provenind de la un copil, M 2a. Fiind puternic deranjate, orientarea scheletelor s-a stabilit pe baza dispunerii oaselor lungi ale picioarelor, adultul fiind orientat, cel mai probabil V - E, iar craniul copilului ajunsese în zona de est - sud-est a gropii (Fig. 1).

      Mormântul 3, adult, identificat în secţiunea S II, puternic deranjat de lucrările agricole recente. Pentru cercetarea acestui mormânt a fost deschisă caseta C 2, cu dimensiunile de 1,20 x 1,00 m. Groapa a fost identificată la adâncimea de 0,40 m, fiind săpată de la partea superioară a nivelului de pământ cafeniu (Fig. 2). Groapa avea dimensiunile de 1,00 x 0,80 m fiind săpată aproximativ 0,45 m. Mormântul a fost puternic deranjat în întregime, din groapă fiind recoltate 3 oase provenind de la picioarele şi de la braţele defunctului. Datorită gradului mare de deteriorare nu a putut fi determinată orientarea, dar groapa era orientată V – E, aceasta fiind, probabil, şi orientarea defunctului (Fig. 2). În inventarul mormântului a fost găsită ceramică fragmentară provenind de la diferite tipuri de vase: cupă-bol, căni, străchini. Majoritatea fragmentelor sunt smălţuite şi decorate interior/exterior într-o gamă largă de culori: galben, negru, maroniu, verde, alb, brun; excepţie fac un fund de vas drept nesmălţuit şi nedecorat, lucrat la roată, din pastă fină şi un perete de vas cu decor realizat din linii de culoare albă aplicate pe pasta crudă (Fig. 3).

Mormântul 4, copil, identificat în secţiunea S III, la adâncimea de 0,50 m. Pentru cercetarea acestuia a fost deschisă caseta C 3 (Pl. III), cu dimensiunile de 1,20 x 1,00 m. Mormântul a fost deranjat din vechime de animale. Groapa de mormânt avea dimensiunile de 0,70 x 0,50 m, pe marginea de sud fiind surprinse şi resturi de lemn de la sicriu. Câteva dintre oasele coloanei vertebrale au fost surprinse în conexiune anatomică, craniul aflându-se în poziţie secundară, lateral de acestea. Scheletul era orientat nord-vest/sud-est (Fig. 4/1; fig. 5).

      Mormântul 5, descoperit în S I, puternic deranjat, scheletul fiind recuperat parţial din pământul umblat de tractor. Suprapunea un alt mormânt, M 6. O parte din oasele scheletului M 5 au fost găsite peste partea superioară a defunctului din M 6, în zona picioarelor, sub forma unei grămezi, având deasupra craniul cu mandibula deplasată, cu privirea spre S-E; este, probabil, rezultatul unei reînhumări (Fig. 6/1). În inventarul mormântului au fost găsite fragmente ceramice provenind de la vase de mici dimensiuni, cu corp globular, toartă în bandă, fundul drept cu bavură, buza îngroşată şi uşor răsfrântă în exterior, lucrate exclusiv la roată, din pastă fină, cărămizie, nedecorate, cele mai multe fiind acoperite cu culoare albă pe exterior şi parţial la partea inferioară a buzei (Fig. 9). Se evidenţiază o buză decorată cu smalţ verde închis la exterior, galben pe interior şi verde deschis pe margine, o toartă cilindrică în secţiune, smălţuită cu negru şi roşu şi un fund de căniţă acoperit cu un strat de smalţ alb pe exterior şi maroniu pe interior (Fig. 9).

      Mormântul 6, suprapus parţial de M 5, nu a fost deranjat, fiind singurul găsit intact. Decubit dorsal, orientat V – E, oasele bine păstrate, braţele îndoite din cot aduse perpendicular peste bazin, picioarele întinse, paralele, craniul a fost uşor deranjat de lucrătorii care săpau şanţul de fundaţie (Fig. 6/4). Defunctul a fost depus într-un coşciug din scânduri de stejar, groase de 5 – 8 cm, în zona craniului păstrate doar parţial. Coşciugul a fost mai scurt şi mai îngust decât defunctul, labele picioarelor au fost suprapuse şi oasele bazinului vizibil presate, trupul fiind „înghesuit” în cutia de lemn.

      Inventar: în umplutura mormântului erau fragmente ceramice, în poziţie secundară (Fig. 7/2), între oasele antebraţelor, peste vertebrele şirei spinării, monedă de argint, dintr-un aliaj de slabă calitate (Fig. 7/1a – 1b). Este o monedă otomană, foarte oxidată, datând din ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea, probabil de la Abdul Hamid I (1774 – 1789) sau de la Selim II (1789 – 1807).[2]

Groapa 1. A fost identificată pe peretele de N al secţiunii S I, în zona mormintelor M 5 şi M 6, imediat sub stratul arabil; este o groapă de mici dimensiuni, în formă de sac în secţiune (Fig. 8/1). Din umplutura gropii a fost recoltată o mare cantitate de fragmente ceramice. Se remarcă cinci funduri de vas lucrate din pastă fină, la roată, uşor tălpuite, care provin de la căni cu corp globular, de mici dimensiuni. Dintre acestea, două sunt decorate pe partea mediană a corpului cu benzi de culori amestecate: maroniu, alb, verde, negru; celelalte sunt decorate cu un strat de culoare albă la exterior, două fiind smălţuite şi pe interior cu alb sau maroniu. Patru funduri au orificii centrale. Din materialul ceramic recoltat mai amintim un fragment smălţuit cu verde şi galben şi decorat cu un registru de linii incizate, un fragment de strachină decorat cu o bandă lată de culoare neagră aplicată direct pe pastă, trei fragmente acoperite cu smalţ de culoare neagră la exterior şi maroniu pe interior, trei fragmente de perete de vas şi două fragmente dintr-un fund, decorate / pictate cu pete de culoare neagră şi verde deschis aplicate aleatoriu pe un fond de smalţ alb, şi un fragment ceramic nesmălţuit, decorat cu o linie în val de culoare albă (Fig. 8/2).

      Ceramica. Este foarte fragmentară, ca urmare a lucrărilor agricole recente, dar şi ca urmare a unei practici rituale: groapa G 1, lângă mormintele 5 şi 6, conţinea un mare număr de fragmente ceramice, provenind de la multe exemplare din formele identificate, toate sparte în numeroase fragmente, ceea ce ne face să luăm în consideraţie o practică funerară prin care, după folosire, vasele erau sparte, unele fiind depuse în groapa amintită.

      Principala formă ceramică este vasul-cupă lucrat la roată, cu corpul globular, buza dreaptă sau uşor îngroşată, fundul gros, de regulă perforat; cele mai multe exemplare sunt smălţuite cu verde crud, galben, brun, alb, roşu, maro cărămiziu, bleu-gri etc., cu motive nonfigurative (Fig. 3, 4/2, 7/2, 8, 9, 10).

A doua formă, ca frecvenţă, este cana scundă cu o toartă, cu corpul globular alungit spre fund,

cu buza verticală cu marginea simplă, fundul drept, adesea cu bavură, frecvent perforat; toarta în bandă lată sau cilindrică în secţiune (Fig. 7 - 10); cele mai multe exemplare sunt smălţuite cu culori vii. Sunt şi unele forme de căni cu buza trasă mai mult în afară. Din ambele forme sunt şi exemplare complet nesmălţuite, simple, altele parţial acoperite cu angobă albă subţire.O altă formă este strachina de mici dimensiuni, cu buza verticală simplă. Groapa G 1 conţinea o mare cantitate de fragmente ceramice din toate formele descrise mai înainte.

      În umplutura secţiunilor şi casetelor săpate au fost descoperite fragmente de chirpic din perete de locuinţă de diferite dimensiuni. Nu putem preciza de unde provin, nu a fost descoperit nici un complex de locuire în spaţiul cercetat. Ţinând cont de cantitatea foarte mare de ceramică recoltată, de fragmentele de lipitură arsă precum şi de situaţia stratigrafică înregistrată pe profilul de nord al secţiunii S II, probabil că în acest punct a existat şi o locuire, posibil ulterioară necropolei. În actualul stadiu al cercetărilor nu ne putem însă pronunţa.

      Crucea, numită Crucea Ilincăi sau Crucea făcătoare de minuni, este o cruce cu căciulă, lucrată din calcar, de 2,20 m înălţime şi 0,78 m lărgimea braţelor, fixată într-o teică de piatră groasă de 0,54 m, cu diametrul de 0,80 m. Are inscripţii pe faţă (Pl. II/1, 2) şi pe ambele părţi laterale (Pl. II/3, 6), deasupra braţului drept (Pl. II/7), pe capetele braţelor (Pl. II/4, 8), precum şi pe una din marginile inferioare ale căciulii (greu lizibilă) (Pl. II/5).

      Inscripţia, parţial deteriorată de intemperiile timpului, dar, probabil, şi datorită unor lovituri mecanice, este organizată pe trei registre:

Pe faţă: Pe lateral dreapta/sud: Pe lateral stânga/nord:

N R ŢNR

KS 1 6 0 0 NTE

(Trei cercuri cu motive specifice) 9 9 LUME

H S E N E RU

CU VOIA T 1 6 9 0 (Stea asimetrică)

ATĂLUI ŞI 9 TOIA Ă

SFÎ LUI DUH I U N I E RUMĂ

ŞI VO FIULUI 11 Z I NICHI

UD - - - RIDI L E TĂ TUM

CATUSAU AICI MARIN Ş I NEAGU

AST<Ă> SFÂNTĂ ANTEMI BĂSTREA

CRUCE DE BALABA IDINĂ

ROBUL LUI N(Ă) MARCE MIHU I

DUMNEZEU IONEL STEANA

DONCA CLIU ZANĂ IO(A) VLAICU

CIRI - TE ŞI NA DRĂGA IANCA RĂ

- - IONIŢĂ N DUMI

- NA - IM - - TUDOR TACHE D

- - - - - - - - ANETA TĂRRABO

- - - - - - - - T: EODI MARIA

- - - - IULU CA : POME ITĂ TUDOR

- - - - - R G NEŞTE DOAM REA TOMA

NE BINE ROB NICO

I ACEŞTEA

- - - - - - - - -

- - - COT

18 TĂ MART

7207 [1699]

      Aşa cum se poate observa, crucea a fost scrisă pe lateral stânga/sud în 11 iunie 1699. Sub cele trei cercuri de pe panoul central de pe faţa crucii s-a scris ulterior <1881>, reprezentând, probabil anul unei intervenţii la acea dată.

      Se poate observa că unele rânduri sunt descompletate prin deteriorarea literelor, iar alte litere, deşi se văd, nu au înţeles precis, nu se leagă logic cu cele dinaintea sau de după ele.

I L U S T R A Ţ I E

1. Harta austriacă Specht, 1791. Zona Puieşti

2. Harta rusă din 1853. Zona Puieşti

3. Harta Szatmary, 1866. Zona Puieşti

4. Pl. I. Harta României cu amplasarea judeţului Buzău. Comuna Puieşti, vedere din satelit

5. Pl. II. Puieşti, Crucea Ilincăi 2010. Planul general al săpăturilor.

6. Pl. III. Puieşti, Crucea Ilincăi 2010. Imagine detaliu profil nord al S II şi înregistrarea grafică

Fig. 1. Puieşti, Crucea Ilincăi 2010. Mormintele 2 şi 2 a

Fig. 2. Puieşti, Crucea Ilincăi 2010. Mormântul 3, vedere şi profil

Fig. 3. Puieşti, Crucea Ilincăi 2010. Ceramică din mormântul M 3

Fig. 4. Puieşti, Crucea Ilincăi 2010. Mormântul M 4 şi ceramică din M 4

Fig. 5. Puieşti, Crucea Ilincăi 2010. Mormântul 4 detaliu şi înregistrare grafică

Fig. 6. Puieşti, Crucea Ilincăi 2010. Mormintele 5 şi 6, imagini şi înregistrare grafică

Fig. 7. Puieşti, Crucea Ilincăi 2010. Mormântul 6, monedă şi ceramică

Fig. 8. Puieşti, Crucea Ilincăi 2010. Groapa 1 şi ceramică din G 1

Fig. 9. Puieşti, Crucea Ilincăi 2010. Ceramică din zona mormintelor M 5 şi M 6

Fig. 10. Puieşti, Crucea Ilincăi 2010. Ceramică din afara complexelor arheologice

---

[1]Beneficiar: Primăria Puieşti

[2] Identificarea a fost făcută de Ernest Oberländer – Târnoveanu, căruia îi mulţumim şi pe această cale.